Pădurea

El contempla lumea de pe o pajiște aflată în mijlocul pădurii.

Era o pădure deasă, formată din copaci nemaivăzuți. Atât de deasă încât, uneori, el rămânea nemișcat, încercând să străbată prin desișul zău cu auzul: “Ei, parcă s-a auzit ceva? O fi vreun pas de zână? Dar de unde zâne? În vremurile noastre, oricine știe că zânele au fost inventate de părinți, în încercarea de a potoli plânsetele copiilor ce nu mai sunt lăsați să se uite la televizor. Oricum, dacă cineva sau ceva ar străbate prin pădurea asta, acel cineva sau ceva nu ar putea fi decât o zână. Dar de unde zâne? Mm, s-a auzit ceva?”.

Da, era o pădure foarte deasă și foarte neobișnuită. Și era toată, toată doar pădurea lui. O sădise încet, de-a lungul anilor: pentru fiecare persoană pe care nu o primise în viața lui, plantase câte un copac. Iar pădurea crescuse și crescuse și tot crescuse. Iar pajiștea devenise tot mai mică. Atât de mică încât acum de abia mai avea loc o singură persoană.

El contempla lumea de pe o pajiște aflată în mijlocul pădurii. Ca de pe o insulă fără niciun copac.

(foto: Matilde Pernille)