Să fim onești: AUR nu a apărut pur și simplu. Nu a fost dosit, de aiurea, de prin Berlin sau Londra de niște oameni din diaspora și adus pe șestache în țară. AUR e expresia unei realități care există de ceva vreme în societatea românească.
O realitate care ne-a izbit, ca o bucată de caldarâm, nu doar la urne, ci și la protestele din 29 martie. Pentru că privind ziua de 29 martie ne dăm seama că nu mai putem vorbi despre un protest în cadrul căruia galeriile de fotbal și-au făcut celebra încălzire cu jandarmii. Când vorbim despre proteste în majoritatea orașelor mari ale țării. e ceva mai mult: e un fenomen social.
Protestarii aceștia nu au apărut nici ei peste noapte. Nu i-a făcut Simion din lut pentru ca Șoșoacă să sufle peste ei și să le dea viață…
Inconstestabil, unii dintre protestari sunt oameni cărora cuțitul le-a ajuns la os: pur și simplu nu mai au din ce să își ducă zilele. E o situație fără ieșire pentru ei de vreme ce nu pot pleca nici din țară pentru a-și găsi un loc de muncă, nu pot să-și găsească de lucru nici în țară. În cele din urmă, câți curieri pot exista?
Incontestabil, unii dintre protestari își asumă riscul de a se îmbolnăvi. Au cântărit atât cât au știut riscurile care ei cred că pot exista și au ajuns la concluzia că, asta e, își asuma riscul. Inclusiv riscul moral (de vreme ce moralitatea și empatia sunt, în cele din urmă, factori subiectivi și individuali).
Însă la fel de incontestabil au fost printre protestari și ceea ce am putea denumi măcar “celule extremiste de diverse orientări”. Grupuri care, așa cum s-a văzut, au avut la dispoziție timpul necesar pentru a adera la o ideologie comună, timpul necesar pentru a dezvolta un limbaj comun (“ce faci, mă ameninți cu agresiunea statului?” nu e chiar un limbaj care se dezvoltă la bere sau la coadă la mega) și timpul necesar pentru a se simți atrași de o direcție comună, chiar dacă, pentru moment, această direcție nu are – cel puțin în unele cazuri – și un obiectiv.
Iar aici cheia este “au avut timp”. Moment în care nu ai cum să nu te întrebi: ce au păzit până acum serviciile de informații autohtone? Pentru că era treaba lor să cartografieze, să țină sub observație și (măcar) să propună măsuri pentru destructurarea celulelor sociale cu potențial extremist. Dincolo de a trăi din acțiuni de imagine, ce au făcut serviciile acestea?
Iar răspunsul este simplu: protestele din 29 martie au evidențiat, între altele, falimentul inteliigence-ului românesc. Și au confirmat că, de prea multă vreme, acest intelligence se hrănește cu orgolii și trăiește din amintiri.
