Unul dintre lucrurile pe care mi le-a dăruit depresia este o anume capacitate de înțelegere a lucrurilor.
Deschidere paranteză mare. {
Este pentru prima oară când articulez public cuvântul “depresie” într-o legătură directă cu mine. Știu, toată lumea se pricepe la depresie. Pentru că, nu-i așa, depresia e cool: într-un clasament virtual al coolness-ului de pe facebook, bănuiesc că depresia ar ocupa locul doi, imediat după pisici.
În cazul în care nu v-ați prins: sunt ironic. Și puțin cinic. Ironic pentru că marea majoritate a celor care își dau cu părerea despre depresie habar nu au ce e aia. Și cinic pentru că deși, poate, trec printr-o perioadă nu tocmai plăcută a vieții lor, majoritatea celor ce-și atârnă depresia de pereții rețelor sociale nu traversează o perioadă de depresie, ci o perioadă de suferință generată de nebăgarea în seamă.
Depresia este o chestiune intimă. La fel ca moartea. Însă, mult mai chinuitoare, cel puțin atunci când treci prin faza sa cronică. Ultimativă. Fie și pentru că, spre deosebire de moarte, depresia ești nevoit să o viețuiești. Și să o agonizezi (iată, un alt cuvânt de al cărui sens cei mai mulți habar nu au), până când totul se termină într-un fel. Sau altul.
} Închidere paranteză mare.
Fotografie dăruită de Dragoș Asaftei pe care mi-am permis să o editez puțin
pentru a fi ceva mai în concordanță cu perioada în care mi-a fost făcută.
Ce înseamnă o anume capacitate de înțelegere a lucrurilor? Ei bine, nu înseamnă în niciun caz că sunt mai deștept sau că m-am trezit cu vreo putere de Avengers. Înseamnă, pur și simplu, că sunt mult mai înclinat spre a asculta oamenii și mult mai puțin înclinat spre a judeca oamenii.
Să judeci pe cineva este cel mai ușor lucru din lume. Și unul dintre cele mai umane. Mii de ani de supraviețuire a speciei s-au fundamentat pe arătat cu degetul, pe punere la colț, pe aruncat piatra. Să asculți pe cineva – să-l asculți cu adevărat, fără a-l judeca în vreun fel – este potrivnic naturii noastre. Și, de aceea, teribil de greu. Însă înțelegerea nu poate exista fără capacitatea de a asculta, fără putința de a renunța, temporar, la reflexele și constrângerile ego-ului.
Există o diferență fundamentală între a pricepe și a înțelege: în timp ce pentru a pricepe ceva este suficientă inteligența (indiferent dacă este socială sau dacă este nativă sau dobândită), pentru a înțelege ceva (sau pe cineva) ai nevoie de capacitatea de a asculta, de experiențe trăite și, mai ales, de timp. E nevoie să asculți pentru a-ți forma o imagine cât mai reală, e nevoie de experiențe trăite pentru a putea empatiza și e nevoie de timp pentru a decanta algoritmii sufletului de cei ai gândirii.
Deschidere paranteză mică. (
Am avut șansa de a-mi trăi o bună parte din adolescență în preajma unui Creator pe care, multă vreme, l-am considerat boemul perfect. Un gânditor care lua mereu cu asalt lumea ideilor și refuza orice formă de îngrădire sau înregimentare a spiritului cu o forță și o încăpățânare uluitoare. Omul acesta, biologic mult mai vârstnic decât mine, dar cu o văpaie lăuntrică veșnic tănără, și-a trăit cea mai mare parte a vieții încercând să zguduie temeliile unei lumi terne și, nu de puține ori, greșit cimentate. Până la un moment dat când, brusc, a cedat. Și a devenit doar un alt om foarte inteligent și foarte talentat care dojenește normele sociale din interiorul lor.
Nu l-am întrebat niciodată de ce a făcut asta. Dar, în sufletul meu, nu l-am iertat foarte mult timp. Abia după mulți (poate prea mulți) ani, am prins a realiza că, egoist, resimțeam înfrângerea lui ca pe o înfrângere personală. Și am avut nevoie de alți ani pentru a-mi da seama că simțeam așa pentru că mi-era frică. Dacă voi ceda și eu? Dacă ieșirea din labirint nu este posibilă nici măcar la nivel personal? Ce sens are o luptă dacă știi de la bun început că aceasta nu poate fi câștigată? Și o mulțime de alte întrebări de care îmi loveam gândurile și viața încercând să aflu măcar câteva răspunsuri.
Și, la un moment dat, brusc și pe neașteptate, am înțeles. Și mi-am dat seama că întrebările mele, deși avuseseră rostul lor, nu contribuiau cu nimic la aceasta înțelegere. Înfrângerea prietenului meu fusese, pur și simplu, umană.
) Închidere paranteză mică.
În înțelegerea lucrurilor, timpul este elementul cheie. Iar aceasta nu înseamnă doar a acorda timp (ca element cantitativ al disponibilității și, uneori, al generozității). Înseamnă și că, vrei, nu vrei, unele lucruri pot fi înțelese doar la timpul lor. Și chiar mai mult: înseamnă că există și lucruri pentru care încă nu a venit timpul să le poți înțelege, indiferent de cât de mult îți dorești, de experiențele trăite și de disponibilitate. Știu, poate suna frustrant, dar acesta este adevărul. Însă, dacă ne dorim, există o mulțime de alte lucruri pe care putem încerca să le înțelegem până atunci. Așa suntem noi, oamenii: mereu restanți în această privință.
Bine, bine, dar cum rămâne cu înțelegerea oamenilor? În opinia mea, nu poți înțelege un om dacă nu-i înțelegi acțiunile. A încerca să înțelegi pe cineva fără a încerca mai întâi să înțelegi cum stau lucrurile, înseamnă a face primul pas spre a-l judeca. Iar a judeca pe altcineva nu ajută niciodată cu adevărat. Pe nimeni.
