“Este straniu – ba uneori chiar înfricoșător – cum nevoia noastră de a ne îndrăgosti pervertește îndrăgostirea!”
Amicul meu vorbea aproape șoptit, cu privirea scufundată în paharul de vin, căutând ceva doar de el știut. Așa suntem noi, bărbații: așează-ne la o masă, dă-ne ceva de băut și lasă-ne să vorbim o vreme – indiferent de vocabular, vom ajunge, invariabil, să vorbim despre femei.
“Foamea noastră de îndrăgostire este, cel mai adesea, doar o formă primară de narcisism. Simțim nevoia să ne îndrăgostim pentru că simțim nevoia să fim apreciați, alintați, râzgâiați. Simțim nevoia – chiar dacă nu ne dăm seama – să fim adorați. Și spunându-ne că așa trebuie să fie “iubirea adevărată”, ne îndrăgostim aruncându-i celuilalt în cârcă povara unei astfel de iubiri. Iar când povara se dovedește prea greu de dus…”
Ooook, am spus, simțindu-mă nițel cu musca pe căciulă.
El a zâmbit: “Uite, să-ți spun o poveste. La un moment dat, în timp ce eram la fumat pe balconul firmei unde lucrez, privirea mi-a fost atrasă de o tipă care trecea pe stradă. Bănuiesc că am remarcat-o pentru că, deși încă era răcoare afară, purta un tricou din acela foarte larg în zona gâtului, care-i lăsa descoperit unul dintre umeri. Am văzut-o iar și a doua zi. Și a treia… După un timp m-am surprins ieșind la fumat cam pe la ora la care știam că ea ar putea trece pe acolo. De fiecare dată purta un astfel de tricou. Și absolut de fiecare dată stătea cu capul aplecat, privind în smartphone-ul pe care îl ținea cu ambele mâini. Ei bine, după un timp am simțit că mă îndrăgostesc…”.
– Serios… chiar să te îndrăgostești?
– Da. Eram irezistibil atras de umărul ei gol, de modul în care părul lung îi cădea pe spate, de felul în care pășea, de chipul care, de la înălțimea balconului, se lăsa mai mult ghicit, ba chiar și de unghiurile formate de mâinile ce țineau telefonul mobil.
– Și?
– Și într-o zi, în loc să mai stau pe balcon să-mi fumez țigarea, am coborât în stradă, așteptând să apară. Exact ca un adolescent aflat la prima întâlnire: inima îmi bubuia în piept încercând să-mi imaginez posibile începuturi de discuție, fumam țigare de la țigare plimbându-mă dintr-o parte în alta a trotuarului și promițându-mi că, gata, mai trag două fumuri și urc, că, oricum, poate nu apare și, oricum, e o prostie ceea ce fac… În fine, tot tacâmul.
– Și?
“La un moment dat a apărut. Nici nu am observat când s-a apropiat, eram prea preocupat să-mi promit că, de data asta, chiar mă întorc la birou. Am zărit-o abia când era la doar câțiva metri de mine. Purtând același tip de tricou. Pășind așa cum știam. Înaintând spre mine cu umărul gol și părul lung lăsat pe spate. Privind, ca de obicei, în ecranul telefonului.
Iar în timp ce simțeam că deși dragostea plutește în aer eu abia puteam să respir, ea și-a ridicat capul spre mine. Și ne-am privit în ochi. În fracțiunea aceea de secundă mi s-a năruit un vis: întreaga mea îndrăgostire a pierit în neantul pupilelor ei. Iar în timp ce îmi stingeam țigarea, pe lângă mine a trecut o femeie banală ce, pentru un moment, și-a ridicat privirea din smartphone.
Regret și astăzi că am coborât în stradă în acea zi: fără să știe, femeia aceea mi-a furat, cu o singură privire, o întreagă poveste de dragoste. Pentru că se întâmplă ca, din când în când, povestea să fie mai importantă decât dragostea în sine.”
Ne-am terminat vinul în tăcere și am plecat fiecare spre case. Când am ajuns în preajma blocului meu, deja se întunecase. Și nu-mi dau seama dacă a fost din pricina întunericului sau a poveștii, dar mi s-a părut că văd venind spre mine o femeie cu părul lung, cu un tricou din care se putea ghici un umăr gol și cu un smartphone în mâini.
Așa că am traversat pe partea cealaltă. Și am fumat o țigară.
