“Undeva, într-un univers paralel, suntem împreună. Și ne e bine.”
Era sincer: îi plăcea să creadă în teoria asta cu universurile paralele și infinitele posibilități. Și se complăcea în ea ca într-un pahar cu vin băut pe o vreme mohorâtă. Era sincer?
Undeva, într-un univers paralel le era bine împreună. Aici, în acest univers, viața țesuse atâtea noduri încât fiecare se găsea prins ca într-un năvod. Iar ceea ce nu țesuse viața, țesuseră ei.
El, cu siguranță, țesuse. Țesuse atât de migălos încât lăsase deschisă o singură posibilitate: despărțirea. Iar acum o privea plecând, în timp ce sorbea, încet, din paharul cu vin. O privea, iar ea încă nu știa că va urma să plece. Dar el știa asta. Știa demult. Țesuse pentru asta. Iar acum lega ultimele noduri.
Este incredibil cu câtă ardoare își caută oamenii nefericirea. Pe undeva, este de înțeles (“definitoriu uman”, cum ar putea să zică unii): spre deosebire de fericire, nefericirea nu poate fi niciodată pierdută. Nu trebuie să lupți pentru ea și nici nu depinde de “un celălalt”. Este un act de lașitate, firește. Dar nu lașitatea este cea care ne definește atitudinea în fața vieții? Nu ea este motivul pentru care cazurile izolate de lipsă a lașității – ba, uneori, chiar de curaj – sunt atât de apreciate de fiecare dintre noi?
Și, desigur, mai existau și oameni ca el: oameni pentru care nefericirea are un parfum, o savoare, un scop. Este singura în stare să le demonstreze, fie și pentru câteva momente, că acolo, pe dinăuntru, încă mai sunt vii. Că sufletul acela încă mai e capabil să simtă ceva.
“Undeva, într-un univers paralel, suntem împreună. Și ne e bine”, i-a spus. Iar el a privit-o cum tace, în timp ce și-o imagina întrebându-l: “Dar în universul ăsta ce faci? Ce ai de gând să faci în singurul univers care îți e accesibil?”.
“În universul ăsta aleg să te văd cum pleci”, a răspuns el, în gând, unei întrebări rostite doar într-o altă lume. Iar apoi, privind-o, a băut din nou din paharul cu vin.