A revenit. O simt în fiecare dimineață, când mă trezesc. E acolo, ciugulindu-mi vintrele. Încet, încet… Mă însoțește întreaga zi, ca un tăciune ce mi-a fost vârât în stomac, picurând în răstimpuri o senzație de greață. Un ghem de foc care se cuibărește în carnea mea. Secundă după secundă.
Nu știu exact când a revenit. Ca să fiu sincer, sunt conștient de prezența ei doar de vreo două zile. Însă știu că vom petrece un timp îndelungat împreună. Și știu asta pentru că noi doi ne cunoaștem, noi doi ne-am mai întâlnit.
Ceea ce, printr-o bizară ironie a sorții, mă face să fiu mai norocos decât mulți alții. Spre deosebire de ei, de cei mulți care simt asemeni mie, eu știu că nu este doar o “stare proastă”. Eu știu că nu este doar o “indispoziție trecătoare”. Și știu, încă de pe acum, că senzație aceasta poartă un nume: se numește ură. Ceilalți vor mai petrece un timp cu ghemul ăsta în stomac până să-și dea seama ce este. Eu știu că este ură pentru că am mai trăit-o.
Am mai trăit-o pe vremea comuniștilor când simpla vedere a unei imagini televizate, a unei fotografii sau a unui slogan îmi provocau o greață greu de descris și o durere aproape fizică. Pentru că ura aceasta – ura împotrivă unui întreg sistem ticălos – nu se compară, nici pe departe, cu nimic de pe lume. Este, pur și simplu, indescriptibilă. De aceea occidentalii, lumea civilizată care va să zică, nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce înseamnă ura unei comunități. Nuuu, acest privilegiu ne-a fost rezervat doar nouă, esticilor! Iar acum, grație restaurației la care ne supune PSD, ura a revenit.
Da, dragii mei compatrioți, iată, avem în sfârșit dovada că suntem cu adevărat mai cu moț decât ceilalți: știm să urâm cum doar foarte puține popoare știu să o facă! Sigur, momentan, puțini sunt aceia care știu că este vorba despre ură. Dar, curând, vor știi din ce în ce mai mulți cum se numește de fapt gheara pe care o simt în stomac dimineață de dimineață. Pentru că ura, odată ce și-a găsit sălaș în trupurile și sufletele noastre, nu va mai putea fi oprită nici cu toate panseluțele, concertele și târgurile de Crăciun din lume. Ura aceasta este aici, să stea cu noi, pentru tot restul vieților voastre!
Știu că nu suntem prea mulți. Niciodată nu am fost prea mulți. În decembrie 1989 nu doar că străzile s-au umplut cu oameni abia dupa fuga dictatorului, dar cei mai mulți dintre aceștia chiar și-au văzut “revoluția” împlinită: tot ce și-au dorit ei a fost salam în magazinele alimentare și mai multe programe la televizor.
Și, da, știu că suntem un popor îndreptat genetic spre resemnare. Poate daea d-aia și ciobanul din Miorița vorbea cu oaia: pentru că se resemnase, pentru că își dăduse seama că nu are ce să mai facă. Și, poate, într-un anume fel, Miorița a fost modul lui de a “protesta pașnic”…
Dar mai știu și că ura are o imensă capacitate de rezistență: nu se diminuează în timp și nu ne va permite să-i uităm pe toți cei care astăzi, schilodind destine pe bandă rulantă, trăiesc cu impresia că pot fi stăpâni peste o nație și peste un timp.
Nu, nu am fost mulți niciodată. Dar cu toate acestea – istoria o demonstrează – toți cei ca voi au plătit. Întotdeauna!
Decembrie 1989.
