Sper, sincer, să mă înșel. În definitiv, nu ar fi prima dată când m-am înșelat. Și n-am găsit niciodată nimic rușinos în a recunoaște că am greșit. Cu toate acestea…
Nu e niciun secret pentru nimeni că suntem un popor divizat. Că la nivelul mentalităților, al credințelor (moștenite sau dobândite), al educației, al capacității de a fi toleranți sau empatici sunt crevase de necuprins între noi. Nu e ceva nou, nimic nu s-a întâmplat peste noapte. Cu mulți ani în urmă, pe vremea când eram implicat ceva mai serios în marketingul politic, eu însumi m-am folosit de aceste crevase. Și, pe atunci, aveam o singură nemulțumire: că nimeni nu era dispus să aloce fonduri pentru câteva cercetări privind micro-clivajele (cercetări care, de pildă, în SUA scoseseră în evidență falii electorale altfel de neconceput). În acea vreme, însă, nu exista Facebook…
Astăzi, crevasele astea par a fi luat-o razna. Nu știu dacă s-au adâncit. Dar, în mod sigur, au devenit mai vizibile. Rețelele sociale le-au scos la vedere. Le-au expus public. Logic și explicabil.
Situația devine ușor ciudată în momentele în care realizezi că în viața reală, “în offline”, lucrurile nu au aceeași magnitudine. Ba chiar sunt mulțumitor de line chiar și în discuțiile mai aprinse ale unor protagoniști ce se plasează în tabere diferite. Și atunci, de unde toată acestea nebunie “în online”? De unde această diferență, această isterizare?
Clickbait, ar fi răspunsul logic. Într-un peisaj media dominat de dorința de supraviețuire (nu doar a instituțiilor media în sine, ci și de dorința absolut umană a celor ce activează în acest domeniu), clickbaitul se așează la baza piramidei lui Maslow. Moment în care nu contează sursele articolelor menite a satisface “necesitățile editoriale” și nu trebuie să ne mire deloc dacă printre acestea regăsim și surse rusești. Însă o sumară analiză – fie aceasta și “pe genunchi” – a articolelor din surse rusești arată că, într-un procent deloc neglijabil, acestea se pliază pe crevasele sociale.
Firesc, se poate spune: pur si simplu sunt preluate articolele ce au potențial de viralizare. Prin urmare articolele care au potențialul de a fi pe placul unui public cât mai numeros. Problema este că dacă avem răbdarea de a ne apleca puțin asupra acestor articole, atrage atenția faptul că ele sunt țintite predilect anume crevase. Și că aceste articole acutizează și oferă muniția emoțională necesară pentru radicalizarea părților.
“Muniție emoțională”? Da. Pentru că, așa cum mi-am exprimat opinia și pe Facebook,
când observi că articolele traduse din publicații rusești se înmulțesc inexplicabil și când la întrebarea simplă “câți jurnaliști capabili să traducă fluent din limba rusă – chiar și folosind google translate – cunoști?” prietenii tăi se dovedesc la fel de ignoranți ca și tine și răspund “niciunul!”, a nega faptul că războiul hibrid e aici înseamnă că ești deja ostatic. Și nici măcar nu îți dai seama.
Cum de pot afirma așa ceva? Voi fi sincer: am lucrat mulți ani cu asemenea muniție. Am creat-o, am ambalat-o, am folosit-o (fie că lucram în presă, fie că lucram în marketing). Pe scurt, o recunosc. Ceea ce, în lipsa unei analize serioase, sună mai degrabă a intuiție. De aceea am și început să aștern aceste rânduri spunând că mi-as dori să mă înșel. Însă, “vorba proverbului”:
“No matter how unlikely or far-fetched a possibility might be, one must always dig deeper. (World War Z)”.
Bun: presupunând că ar putea fi așa, ce este de făcut? Ei, întrebarea asta e cu adevărat grea. E clar că nu putem sta cu mâinile în sân, așteptând nepăsători să ne salveze Aliații. E clar că neîncrederea în clasa politică (în ansamblul ei) este la cote atât de ridicate încât orice măsură venită din această zonă ar fi privită, în cel mai bun caz, cu o suspiciune maximă. E clar că, orice am face, clickbaitul va continua să existe. Și că ar fi de o inocență nemărginită să ne imaginăm că, brusc, o bună parte dintre români ar începe să verifice informația din mai multe surse (în condițiile în care nici măcar instituții media “respectabile” nu fac asta întotdeauna). Și e clar că – iertat să îmi fie că aduc un subiect atât de sensibil în discuție – ortodoxia ne leagă de zona rusească și nu de cea de a Uniunii Europene.
În mod normal, am avea nevoie de un proiect de țară. Știu, cuvântul este deja demonetizat. Atât de demonetizat încât, chiar dacă am avea un proiect de țară real și realist, cei mai mulți dintre noi nu ar avea cum să creadă în el. Și? Până la urmă ce am putea face? Singurul răspuns pe care îl am este acela de a încerca să fim ceva mai toleranți. Nu cu opiniile. Ci cu oamenii care poartă opiniile. În acest fel am putea avea mereu în gând faptul că adevărul fiecăruia este relativ. Și indiferent de cât de radical diferite ne-ar putea fi opiniile, există un liant mult mai puternic între noi.
Dar, probabil, chiar și acest posibil răspuns este de o inocență copleșitoare…
