Nu sunt un om religios. Ba dimpotrivă. Dar, cu toate acestea, nu m-am considerat niciodată necredincios. Cu atât mai puțin ateu (gândul că aș putea avea ceva în comun cu Ion Iliescu m-a ținut departe de acest termen).
Împărtășesc o serie de valori de bun-simț ale Credinței, însă valorile bunului-simț mă țin departe de Biserică. Și, cu toate acestea, am fost în fiecare an la Înviere.
Nu pentru că aÈ™a spune tradiÈ›ia. Nici pentru că aÈ™a face mai toată lumea È™i cu atât mai puÈ›in pentru ceea ce spun preoÈ›ii. Am mers în fiecare an la ÃŽnviere pentru că, în fiecare an, acolo, am parte de micul È™i personalul meu miracol. Acolo, printre oamenii ce aÈ™teaptă dincolo de garduri (am intrat o singură dată “de-adevăratelea” într-o Biserică È™i, din respect față de cei religioÈ™i, eu, cel nereligios, prefer să nu pășesc în spaÈ›iul ce le este destinat).
Oamenii aceia “de dincolo de garduri” sunt mereu o mulÈ›ime pestriță: unii mănâncă seminÈ›e, alÈ›ii fumează, alÈ›ii spun glume, alÈ›ii își bârfesc vecinii sau colegii… Cei mai mulÈ›i se uită pe telefoane, aÈ™teptând să vină Lumina ca pe-o obligaÈ›ie de serviciu… E destul de greu să găseÈ™ti semne de evlavie într-o mulÈ›ime ce, paradoxal, a venit acolo tocmai din evlavie.
Și, cu toate acestea, an de an, în momentul în care iau Lumină, simt că în mine renaște dorința de a fi un om mai bun. Nu fără de greșeală sau fără de păcat. Nicidecum perfect. Ci doar ceva mai bun.
Pentru mine, an de an, momentul acesta este o re-înviere. Și, într-un anume fel, o re-naștere. Ceea ce nu înseamnă că și reușesc să fiu mai bun. Dar încerc, uneori măcar mă străduiesc și, cel puțin din când în când, sper că o pot face.
Eu, omnistul.
