Sorin Tudor: sistem de operare

Un soi de preludiu

Nu stiu altii ce cred, dar eu cred ca m-am nascut cu gastrita. Acum, sigur, nu-s doctor. Insa chiar nu-mi aduc aminte de o perioada in care sa nu fi avut celebrele dureri/arsuri pe care doar gastrita le poate strecura in viata unui barbat. Hm, suna misogin? Sper ca nu. Pentru ca altfel ce ati mai crede despre amicul din studentie care era convins ca

“o femeie care sufera de gastrita este, prin definitie, interesanta si cu o inteligenta peste medie”?

Fapt care, in viziunea lui, explica si incidenta scazuta in randurile “sexului frumos si gastric sanatos”. Un public caruia, printr-un reflex social mostenit din stravechime, inca i se mai atribuie stiinta oculta de a transforma o oala goala intr-un recipient cu merinde…

Pozitii si pozitionari

Ideea este ca o gastrita sanatoasa este mereu in pas cu moda: iti ofera senzatii nepretuite exact primavara si toamna. Ca urmare, acum vreo luna de zile, pe la ora 1 din noapte, gastrita mea s-a gandit ca stau prea comod in fata laptopului. Si ca ar fi cazul sa ma mai plimb pe balcon, sa iau ceva pilule si sa ma mangai (nu tocmai satisfacut) in zona burtii.

Pe la 3 noaptea, masuratul la pas al balconului s-a transformat in icnitul pe canapea. Si apoi in zvarcolitul canapea. Si in speranta ca, daca as reusi sa nu ma misc niciun vreun milimetru as prelungi, cu cateva minunate secunde, pauza dintre doua crize. Si tot asa pana la vreo 10 dimineata cand, printr-un efort neuronal demn de lauda, gandul cel teoretic bun mi-a duduit in timpane: du-te ba la spital!

Cum nu m-am putut imagina stand in pozitia degajata a calatorului in taxi, am chemat salvarea. Care a si venit. Pe la ora 12. Mai corect spus, medicul de la Salvare. Dupa doar ore de la apel. In fine, in cazul meu nu era chiar o situatie disperata. Medicul, un tip cu barba de speolog – genul de infastisare care te duce cu gandul la serile petrecute in fata cortului, la chitari si un consum nerocomandat de alcool – mi-a facut o electrocardiograma.

In zadar, am incercat sa spun ca problema mea este alta, el nu si nu, ekg, ekg. Bine, speologule, fie, probabil, asta e procedura standard. Dupa cateva minute am ajuns impreuna la concluzia ca nu am facut un preinfarct. Si ca nici nu ma pandeste vreunul. Si ca, dat fiind ca ekg-ul e bun, problema mea e alta. asta o stiam si eu. Dar eu nu-s nici doctor, nici ekg. In cele din urma problema care s-a calificat pentru proba “bun de transportat cu salvarea”:  medicul a pus mana pe telefon, a rostit parola – serios, chiar exista o parola pentru asa ceva – si a dictat adresa. Apoi mi-a spus ca salvarea va sosi in scurt timp. Si a plecat.

Frontul Salvarii Nationale

Dupa o alta ora, a venit si Salvarea. Cu chiu, cu vai – si asta la modul cat se poate de propriu – am reusit sa ajung pana in parcare. Si, da, chiar m-am bucurat cand m-am intins pe targa. O bucurie de foarte scurta durata: targa cu pricina nu este dotata nici macar cu un arc de pix. Prin urmare, fiecare denivelare din asfalt este resimtita din plin de pasager. In cazul meu, la modul cat se poate de dureros.

Si, pentru ca soarta este mai mereu ironica, o frana brusca mi-a adus aminte ca exista si lucruri mai neplacute decat gropile din asfalt. Apoi geamul dinspre sofer (soferul unei ambulante!) s-a deschis pentru ca acesta sa ma intrebe cu cel mai nonsalant aer din lume:

– Si pe unde este intrarea in spitalul Coltea?

Recunosc, pana atunci m-am gandit la mine in multe feluri. Dar niciodata ca la un timp care ar avea habar pe unde se intra in spitale.

La Coltea au descoperit ca niste pietre la fiere (adica am “colecist” – o denumire pe care eu as fi atribuit-o unui mic rozator, iar Radu unui simpatizant politic). Si au vrut sa ma opreasca in spital pentru a ma opera a doua zi. Am refuzat, am semnat ca inteleg riscurile si am fugit de acolo cat am putut repede descoperind un adevar fundamental: teama te face sa uiti de durere.

Ei, si a trecut asa cam o luna. Iar eu, pentru ca apucasem sa promit ca o voi face, m-am internat in spital. Pentru o operatia care, desi trebuia sa mi se intample ieri, se va intampla azi. Iar intr-o singura zi am aflat ca nu am anume fetisuri si, mai ales, l-am intalnit el, Barbierul.

Un personaj care n-as fi crezut niciodata ca exista in realitate. Si despre care sper ca voi scrie peste cateva ore. Adica dupa operatie. 🙂