Pandemia tâmpiților

Poate că ar trebui să gândești mai mult. Sau, dacă îți este peste putință, să simți mai mult. Să empatizezi. Cu părinții, cu bunicii, cu toți oamenii mai în vârstă pe care acum ai tendința să-i privești cu o suficientă superioritate.

Atitudinea asta de bășinos mic și înfumurat – noi #stămacasă pentru voi, iar voi, bătrânii, o ardeți aiurea pe afară – nu doar că nu rezolvă nimic, dar este și total prostească. Pentru că, prostule care ești prost, nu pentru părinții și bunicii tăi îți “sacrifici” berea de la terasă și iarba din cluburi, ci, în primul rând, pentru tine. Pentru că și tu te poți îmbolnăvi. Sigur, tu te faci bine. Dar până să te faci bine, tot în spital ajungi. Iar acolo ocupi un pat și consumi și blochezi resurse.

Vezi tu, aici e marea diferență. Tu ai toată viața înainte. Pentru tine, pandemia asta va deveni, în cele din urmă, o simplă amintire. La fel și părinții și bunicii tăi: și ei, la rându-le, vor deveni tot o amintire.

Dar, spre deosebire de tine, pentru ei moartea nu e noțiune abstractă, ci un invitat permanent la masă. Conviețuiesc cu ea zi de zi. Și, chiar dacă nu s-au împrietenit, s-au obișnuit unul cu altul: că o să fie mâine, de la coronavirus, că va fi peste o lună, de la boala de care oricum suferă sau că va fi peste șase luni de “moarte bună”, nu e chiar o diferență dramatică. Iar timpul ăsta care la fiecare bătaie de inimă devine mai puțin, îi face să aprecieze lucruri care pentru tine nu înseamnă (încă) absolut nimic.

Câțiva pași făcuți, cătinel, într-o zi însorită – ar putea fi ultima zi însorită pe care o mai prind. O strângere de mână. O privire. O persoană care să îți amintească de zilele mai bune. Lucruri atât de mici dar care, în felul lor, te pregătesc de ceea ce, zi de zi, aștepți ca inevitabil. Până și pupatul icoanelor… când orele îți sunt numărate – și oricum nu mai ai nimic de pierdut – chiar și absurdul merită încercat.

Tot ce trebuie să înțelegi tu de aici este asta: în timp ce pentru tine moartea este o simplă noțiune, pentru ei,  viitorul este o simplă noțiune este.

Așa că las-o mai moale cu eroismul tău de apartament. Las-o mai moale cu superioritatea ta de neam prost și cu statusurile penibile de pe rețelele sociale. Stai acasă pentru tine! Pentru viitorul tău. Stai acasă pentru a te putea duce, peste un timp, din nou la muncă. Pentru a avea o lume cu o economie care funcționează. Pentru a putea ca tu să ai un viitor care să îți permită să o arzi din nou pe la terase și să faci un trip prin cluburi. Stai acasă pentru că tu – și doar tu! – ai o viață care te așteaptă. Și un viitor.

Așa că sună-ți părinții. Sună-ți bunicii. Sună-i și roagă-i din tot sufletul să te salveze și de data asta. Roagă-i să stea și ei acasă. Pentru tine. Pentru ca tu să te poți bucura de viața care te așteaptă. Roag[-i să stea acasă pentru nepoțelul lor nenăscut și care va avea nevoie medici și de spitale libere.

Roagă-i să renunțe, pentru tine, la tot ce le-a mai rămas: la ultima lor zi cu soare, la ultima strângere de mana, la ultima glumă spusă cu un prieten de o viață. Roagă-i să renunțe, pentru tine, la șansa mântuirii, oricât de improbabil îți pare ție acest gând.

Roagă-i să te salveze. Din nou.

Recomandări

Un comentariu

  1. […] Toți îi condamnă că ies din case și că se expun, în ciuda interdicțiilor. Sorin explică foarte bine fenomenul: acești oameni nu percep viața precum o percepem noi, cei mai tineri. Nicio problemă, lumea îi […]

Adaugă comentariu