Nu știu câți dintre cei care vor citi aceste rânduri au fost vreodată prin Severin. Prin Drobeta-Turnu Severin. În cazul în care nu ați fost, nu ați pierdut prea mult: împrejurimile sunt frumoase, dar sunt locuite – fapt care ar putea reprezenta un oarecare dezavantaj pentru eventualii turiști. În plus, severinenii se simt bine între ei, nu apreciază deloc “fițele de turist” și, după ce își exersează umorul pe noii veniți, dau semne rapide de plictiseală și îi dau de înțeles că “mai vine omul, dar mai și pleacă”.
Cu toate acestea, severinenii sunt personaje pitorești: vorbesc cu toții cea mai pură oltenească imaginabilă deși la doar câteva aruncături de băț se vorbește o bănățeană cristalină și, evident, extrem de lină, consideră că valoarea unui loc de muncă nu este dată nivelul de salarizare, ci de valoarea bunurilor cu care poți pleca zilnic de la locul de muncă și, până acum câțiva ani, erau unii dintre cei mai buni cunoscători ai jargonului sârbesc (și hiturilor din țara vecină și prietenă).
În plus, nu le plac ungurii. Motiv pentru care, atunci când privesc retrospectiv la cei 25 de ani de democrație care au tăbărât peste ei, severinenii au doar două întrebări: de ce a fost nevoie ca ăia să facă atâta mizerie în centrul Bucureștiului atunci, în ‘89-‘90? și de ce, la un moment, ăia de la București ne-au pus un prefect ungur deși nimeni din oraș nu văzuse până atunci un ungur în carne și oase?.
Și, chiar mai interesant: deși, cum vă spusei, toți vorbesc oltenește, o bună parte dintre severineni nu se consideră olteni. Pentru că, zic ei, la un moment dat au avut o țară a lor. Și, așa cum se întâmplă de obicei în România, toată lumea are dreptate:
Banatul Severinului, cu rolul de marcă, a fost, inițial, o formațiune politică, militară și administrativă a regalității maghiare instituită în vederea readucerii bulgarilor (trecuți din motive politice de la catolicism la ortodoxie) în frontierele latine ale Apusului. Banatul Severinului va fi piatra de temelie al efemerului Banat de Vidin. Ulterior, Banatul Severinului este avanpostul sistemului defensiv antiotoman al regatului maghiar și, deopotrivă, al voievozilor din Tara Românească.
La maxima lui întindere a cuprins teritorii din vestul Olteniei și din estul Banatului. Era condus de un ban, cu reședința în Cetatea Severinului. Banatul Severinului a fost disputat politic între Țara Românească și Ungaria iar religios între catolici, ortodocșii bulgari, greci și sârbi.
Iar acestea fiind spuse, vă invit, totuși, să vizitați Severinul. Să nu vă faceți probleme: trenul merge, pentru că în zona asta de țară nimeni nu se obosește să fure șinele. Ceea ce nu este neapărat un semn de cinste sau civilizație: pur și simplu severinenii nu se obosesc să fure ceva ce nu merită efortul, au o demnitate a lor care le spune că mai bine mor de foame. Pentru că să moară de sete nu s-a pus niciodată problema: cârciumile sunt pline de la prima oră a dimineții și, dacă aveți chef să aflați absolut totul despre oraș și despre locuitorii săi, puteți intra în oricare dintre ele chiar dacă ați avea în mână o geantă plină cu bani: severinenii știu că nu merită să întrerupi un sfânt început de beție pentru nimic în lume! Chiar dacă lumea asta e plină de nimicuri.
