Astăzi, de Ziua NaÈ›ională a Sustenabilității în România, am fost invitat să răspund la întrebarea “De ce am nevoie pentru a simÈ›i siguranÈ›a zilei de mâine?”.
Sunt om obișnuit. Și, ca majoritatea oamenilor obișnuiți, atunci când mă gândesc la siguranța zilei de mâine, am gânduri obișnuite: calitatea educației și a serviciilor medicale, calitatea infrastructurii, evoluția economică, diversele (și multiplele) forme de inegalitate existente și perpetuate în societate sunt tematici la fel de importante pentru mine ca pentru majoritatea trăitorilor în România.
Însă, mai important decât orice altceva mi se pare încrederea. Sau, mai corect spus, lipsa ei.
Știm cu toÈ›ii unde ne aflăm. Vedem asta zi de zi: pe drumurile pline de hârtoape, prin parcurile care urmează să fie acoperite de betoane, pe facturile care se încăpățănează să zugrăvească o realitate economică diferită de aceea a guvernanÈ›ilor. Nu ai cum să trăieÈ™ti în România fără a-È›i da seama zi de zi È™i oră de oră că “asta e È›ara”. Ne-am obiÈ™nuit cu toate acestea. Ne-am resemnat. Iar cei care nu s-au putut resemna au ales – sau aleg – să-È™i caute È™ansa în alte zări.
De ce am ajuns în situaÈ›ia în care părăsirea țării pare a fi – pentru din ce în ce mai mulÈ›i – unica soluÈ›ie? Pentru că ne-am pierdut încrederea. ÃŽncrederea că autostrăzile acelea vor fi construite la un moment dat, chiar È™i în ritmul nostru, mioritic. ÃŽncrederea că drumurile acelea vor fi în cele din urmă reparate. ÃŽncrederea că economia va fi pusă, în cele din urmă pe baze sănătoase. ÃŽncrederea că poÈ›i apela la serviciile medicale fără să mori cu zile, încrederea că È™coala este un loc în care se învață carte È™i nu doar cum să te descurci È™i încrederea că din cohortele de politicieni se va naÈ™te cândva o clasă politică reală.
Ne lipseÈ™te ceea ce s-ar putea numi “încrederea de È›ară”. ÃŽncrederea că mâine va fi mai bine È™i nu mai rău.
AÈ™a că, la întrebarea “De ce am nevoie pentru a simÈ›i siguranÈ›a zilei de mâine?”, răspunsul meu e simplu: am nevoie de încredere de È›ară.
