Să fim onești: AUR nu a apărut pur și simplu. Nu a fost dosit, de aiurea, de prin Berlin sau Londra de niște oameni din diaspora și adus pe șestache în țară. AUR e expresia unei realități care există de ceva vreme în societatea românească.
O realitate care ne-a izbit, ca o bucată de caldarâm, nu doar la urne, ci și la protestele din 29 martie. Pentru că privind ziua de 29 martie ne dăm seama că nu mai putem vorbi despre un protest în cadrul căruia galeriile de fotbal și-au făcut celebra încălzire cu jandarmii. Când vorbim despre proteste în majoritatea orașelor mari ale țării. e ceva mai mult: e un fenomen social.
Protestarii aceÈ™tia nu au apărut nici ei peste noapte. Nu i-a făcut Simion din lut pentru ca ȘoÈ™oacă să sufle peste ei È™i să le dea viață…
Inconstestabil, unii dintre protestari sunt oameni cărora cuțitul le-a ajuns la os: pur și simplu nu mai au din ce să își ducă zilele. E o situație fără ieșire pentru ei de vreme ce nu pot pleca nici din țară pentru a-și găsi un loc de muncă, nu pot să-și găsească de lucru nici în țară. În cele din urmă, câți curieri pot exista?
Incontestabil, unii dintre protestari își asumă riscul de a se îmbolnăvi. Au cântărit atât cât au știut riscurile care ei cred că pot exista și au ajuns la concluzia că, asta e, își asuma riscul. Inclusiv riscul moral (de vreme ce moralitatea și empatia sunt, în cele din urmă, factori subiectivi și individuali).
ÃŽnsă la fel de incontestabil au fost printre protestari È™i ceea ce am putea denumi măcar “celule extremiste de diverse orientări”. Grupuri care, aÈ™a cum s-a văzut, au avut la dispoziÈ›ie timpul necesar pentru a adera la o ideologie comună, timpul necesar pentru a dezvolta un limbaj comun (“ce faci, mă ameninÈ›i cu agresiunea statului?” nu e chiar un limbaj care se dezvoltă la bere sau la coadă la mega) È™i timpul necesar pentru a se simÈ›i atraÈ™i de o direcÈ›ie comună, chiar dacă, pentru moment, această direcÈ›ie nu are – cel puÈ›in în unele cazuri – È™i un obiectiv.
Iar aici cheia este “au avut timp”. Moment în care nu ai cum să nu te întrebi: ce au păzit până acum serviciile de informaÈ›ii autohtone? Pentru că era treaba lor să cartografieze, să È›ină sub observaÈ›ie È™i (măcar) să propună măsuri pentru destructurarea celulelor sociale cu potenÈ›ial extremist. Dincolo de a trăi din acÈ›iuni de imagine, ce au făcut serviciile acestea?
Iar răspunsul este simplu: protestele din 29 martie au evidențiat, între altele, falimentul inteliigence-ului românesc. Și au confirmat că, de prea multă vreme, acest intelligence se hrănește cu orgolii și trăiește din amintiri.
