Cine-a tras in noi, 16-22? (I)

Dupa o noapte grea, ne-am trezit tarziu, cu sufletele biciuite. Am dat drumul la televizor: “tradatorul” Vasile Milea se “sinucisese”. Imi fumam prima tigara cand zgomotul elicopterului mi-a readus in minte imaginile din Piata Romana. De data asta era un altfel de elicopter: dictatorul fugise.

Am iesit in oras: in Piata Palatului, in Piata Universitatii, la Televiziune. Strazile Bucurestiului erau inundate de oameni. Nu am vazut niciodata de atunci atat de multi oameni pe strazi. Si, mai important, nu am simtit niciodata de atunci atat de multa “fericire colectiva”. Sigur, exista fotografii. Insa, ca intotdeauna, fotografiile nu pot descrie sentimentele.

Prietenii mei au plecat spre casa, in Drumul Gazarului. Ne hotarasem sa sarbatorim asa ca noi ne-am dus spre mansarda din Theodor Aman pentru a lua cele trebuincioase. Am iesit din casa pe inserat, cu gandul de a lua metroul de la Universitate.

Bulevardul Nicolae Balcescu era aproape gol: oamenii erau stransi in Piata Palatului, cascand gura la emanatiile noii Puteri. Chiar langa restaurantul Pescarul era o agentie Aeroflot. Geamurile erau sparte, iar locul lor era luat de o bucata de sfoara pe care atarna un biletel scris de mana: “Sa demonstram ca suntem civilizati”. Inauntru erau trei pc-uri. Este greu de explicat ce insemnau atunci pc-urile… Cert este ca nimeni nu a trecut peste granita trasata de bucata aceea de sfoara…

Cand am ajuns in dreptul fostului restaurant Dunarea (acum este cazinou acolo), s-a auzit o impuscatura. Apoi o alta. In prima clipa am crezut ca mi se pare. Ne-am adapostit dupa coloana de marmura din imediata apropiere. Cu zgomot sec, gloantele infloreau schije din piatra la cativa centimetri din noi.

Pentru cateva secunde au parut sa se potoleasca. Am iesit de dupa coloana si am facut cativa pasi spre intrarea in metrou. O noua impuscatura. Instictiv m-am lasat in genunchi si am tras-o pe prietena mea dupa mine: timpul s-a dilatatat si am vazut-o cum cade, cu incetinitorul, ca intr-un film. In locul unde cu o secunda in urma ii fusese capul, o gaura hidoasa lasata de un glont se casca in parapetul din piatra.

Am fugit spre blocul din spate, cautand refugiu intr-una din scari, dar nimeni nu era dispus sa deschida. In cele din urma, cineva s-a milostivit. Eram cam 15 persoane adunate in scara aceea de bloc. Prin difuzorul unui aparat de radio, Ion Iliescu ne indemna sa aparam “revolutia”. Afara continua sa se traga.

Astazi este usor sa emiti judecati de valoare. Cert este ca atunci nu am suportat gandul ca eu stau intr-o scara de bloc in timp ce altii se sacrificau. Daca imi era frica? Imi era teribil de frica! Cu toate acestea, pentru prima si ultima data l-am ascultat pe Ion Iliescu. Si am iesit din scara de bloc, mergand pe langa ziduri, indreptandu-ma cu inima stransa spre Piata Palatului, in pocnetul sec al unor gloante venite de nicaieri. “Revolutia” trebuia aparata!