Orice om i se mai întâmplă să se uite, “la știri”, la câte o conferință de presă. Doar că eu mă enervez, peste putință, de fiecare dată.
Cum este posibil ca jurnaliștii să fie atât de slab pregătiți? Cum este posibil să nu posede un minimal instinct de presă? Cum e posibil să pară că sunt – toți – veniți cu întrebările din redacție și nu sunt capabili să sesizeze șanțurile (i)logice din declarațiile la care asistă?
“Au salarii mici, deci nu sunt tocmai interesați”, spune îngerașul ăla dolofan de pe umărul stâng. Ăla pistruiat și cu meclă rubensian-enervantă care încearcă să vadă lucruri bune chiar și acolo unde chiar nu există.
Și – zbang! – pe bună dreptate, îngerașul de pe umărul drept (cum, nu știți că diavolul e tot un soi de înger?!) îi trage un șut în vintre: nu există salariu suficient de mic pentru o lipsă de profesionalism atât de mare!
Adevărul e că, având astfel de reprezentanți ai presei, nu cred să fi fost niciodată mai ușor să fii consultant politic. Practic poți pregăti un discurs, cu tot cu întrebări și răspunsuri, în prima jumătate a unui espresso, pentru ca apoi să îți aprinzi o țigară și, la cealaltă jumătate, să savurezi încă o victorie împotriva diletanților.
Iar problema nu e doar că acest “câine de pază al democrației” a devenit o păpușă gonflabilă la îndemâna oricăror fetișuri politice. Problema e că această cruntă și generalizată lipsă de profesionalism ne afectează pe toți.
Pentru că, în lipsa întrebărilor de bun-simț, chiar și adevărurile de bun-simț rămân ascunse.
