Pe Max Banus l-am cunoscut in 1992 la Tinerama, locul de care se leaga unele dintre cele mai frumoase amintiri din viata mea.
Erau anii de inceput ai presei independente, ani in care pasiunea era asternuta pe hartie in rapaitul masinilor de scris importate “din afara”, iar noptile boeme se amestecau bizar cu evenimente care, dincolo de paginile ziarelor, se incapatanau sa isi scrie propria istorie.
Mereu luat prin suprindere de aventurile “gastii nebune” – fara indoiala, una dintre cele mai bune echipe de jurnalisti din acea perioada – Max a fost mai mult un prieten al fiecaruia si mai putin un patron. Poate asa se face si ca fiecare dintre noi aveam impresia ca, intr-un anume fel, Tinerama ne apartine. Si poate asa se face ca toti aceia care am format candva Tinerama – indiferent de directia in care ne-au mers destinele – am continuat, chiar si peste ani, sa ne raportam la noi, cei de atunci, ca la o echipa.
Fara sa-si aroge vreodata vreun merit, Max Banus a facut ca acest miracol sa fie posibil.
La revedere, Max. La revedere, Batrane!
